Sărbătoarea stâlpărilor și a Floriilor
Dragi credincioși,
sâmbăta lui Lazăr este o zi cu profunde semnificații în calendarul liturgic al Bisericii Ortodoxe și face atât sfârșitul perioadei Postului Mare de 40 de zile, cât și începutul unei noi perioade frumoase și cu semnificații adânci și importante. Mai întâi este sărbătorită în ziua dinaintea Floriilor și marchează evenimentul minunat al învierii lui Lazăr din Betania, unul dintre cei mai îndrăgiți prieteni ai lui Iisus Hristos, dintr-o familie sfântă și venerabilă a lui Simon-tatăl, cu surorile Marta și Maria. În tradiția creștină, Sâmbăta lui Lazăr este considerată a fi o anticipare a Învierii lui Iisus și a noastră a tuturor, pregătind credincioșii pentru acest mare și slăvit Praznic luminat.
Cel mai scurt verset din Biblie se referă tocmai la episodul Învierii lui Lazăr, se găsește în Evanghelia după Ioan (11, 35) și este unul cu semnificații profunde: „Şi a lăcrimat Iisus”. Mulți dintre noi am observat că acesta este singurul verset din toată Sfânta Scriptură, în care se menționează că Mântuitorul a fost atât de îndurerat și de impresionat de durerea celor din jur, încât a plâns. Sigur că înainte de Patimă și de moartea Sa, în grădina Ghetimani a suspinat, încât rugăciunea Sa a fost ca de stropi de sânge, dar aici chiar plânge, iar plânsul Lui este unul de compătimire pentru moartea firii noastre omenești, cu care El a încheiat o legătură mare, tainică și veșnică prin Întruparea Sa. O asumat-o spre a o trece prin moaerte la viață și prin Cruce la Înviere veșnică. Propoziția aceasta este, de fapt, o expresie de umanitate și compasiune din partea lui Iisus Hristos, care simte durerea celor dragi ai lui Lazăr și este sensibil la suferința umană. Arată în fapt condescendența Sa cu noi, suferind împreună cu durerile noastre și bucurându-Se împreună cu noi când împlinirile se realizează în noi. Deși este unul dintre cele mai scurte versete din Biblie, el este plin de emoție și de semnificație teologică, subliniind legătura dintre divinitate și umanitate în persoana Mântuitorului, comuniunea sau părtășia Lui cu a noastră, sau a noastră cu Dumnezeu prin gestul Lui.
Mort de patru zile și adus iarăși la viață
După cum citim în paginile Sinaxarului acestei zile, Lazăr era fiul fariseului Simon, de loc din Betania. Deseori, Domnul nostru Iisus Hristos mergea în casa lui Simon și discuta cu el pe marginea diferitelor subiecte legate de Legea lui Moise, însă mai cu seamă despre nemurirea sufletului după moarte și învierea morților. Datorită acestor întâlniri, Lazăr, alături de cele două surori ale lui, Marta și Maria, s-a împrietenit cu Domnul tot mai mult și a creat o legătură frumoasă. Aflându-se pe celălalt mal al Iordanului, Mântuitorul îi încredința pe cei ce Îl urmau despre taina Învierii, „trezindu-i” din somnul veșnic mai întâi pe fiica lui Iair, iar apoi pe fiul văduvei din Nain. Aceste două învieri sunt cu adevărat mari minuni pe care le face Iisus; una (învierea fiicei lui Iair) pentru a arăta că păcatul din noi, care aduce moarte, trebuie eradicat din fașă, din starea incipientă, din gândul nostru, adică până e copil, că altfel urmează să crească și să se maturizeze, să se întărească. Așa se face ca altă înviere (cea a unui tânăr al văduvei din Nain), arată că păcatul odată intrat și care pune stăpânire pe noi, e mai greu de curățat, de aceea e nevoie de gesturi hristice și de intervenții mai profunde. Patima, adică obișnuința păcatului, săvârșirea lui necontenit și fără întrerupere aduce putreziciune, descompunere, stricăciune și osândă veșnică. Aici trebuie intervenit mult mai profund și direct : mergi la mormânt, da-i piatra la o parte, strigi (Lazăre vino afară), desfaci înfășurături și le dezlegi, etc. Adică păcatul abundent e foarte greu de iertat și murdăria pricinuită de el e cu anevoie de curățat, fiindcă „miroase greu” doar e mort de 4 zile. Și vedem că între timp Lazăr, prietenul Său, s-a îmbolnăvit brusc, așa că surorile sale au trimis veste lui Iisus, ca să vină cât se poate de repede în casa lor și să-l vindece. Însă, Lazăr și-a dat sufletul până la venirea Mântuitorului, și astfel are loc cunoscuta minune a învierii lui Lazăr care, deși era mort de patru zile și deja așezat în mormânt, este readus la viață de către Mântuitorul Hristos în chip minunat. În acel moment, mulți dintre evreii care asistaseră la eveniment au început să creadă în El (cf. Ioan 11, 45).
Ei bine, sfântul Evanghelist Ioan ne spune că „Iisus iubea pe Marta, și pe sora ei, și pe Lazăr”. Din aceste cuvinte înțelegem că Lazăr ocupa un loc aparte în inima Mântuitorului Hristos: se număra, asemenea Apostolului Ioan, printre cei foarte apropiați Lui și, cu siguranță, aceasta se datora sincerității și deschiderii lor față de Hristos. Văzând durerea celor două surori, Marta și Maria, dar și a prietenilor acestora, Iisus S-a întristat și El și, în fața mormântului lui Lazăr, a plâns, așa cum citim în Sfânta Evanghelie după Ioan: „Şi a zis: Unde l-aţi pus? Zis-au Lui: Doamne, vino şi vezi. Şi a lăcrimat Iisus. Deci ziceau iudeii: Iată cât de mult îl iubea” (Ioan 11, 34-36). Starea de tristețe a Mântuitorului este subliniată, apoi, în versetul 38: „Deci, suspinând iarăşi Iisus întru Sine, a mers la mormânt. Şi era o peşteră şi o piatră era aşezată pe ea”. Ne întrebăm, astfel, cum se explică durerea aceasta vizibilă a lui Hristos și, mai ales, lacrimile Sale? De ce a plâns, dacă știa că are puterea de a-l învia pe Lazăr din morți și chiar urmărește acest lucru, întrucât ni se spune că intenționat a întârziat venirea Lui în Betania? Răspunsul nu este unul simplu, ci implică mai multe nuanțe.
Pe de o parte, Iisus, observând durerea și suferința celor prezenți, Se face părtaș la suferința și compasiunea lor, motiv pentru care Se și arată cu adevărat profund mișcat. Plânsul Său sau forma de a lăcrima nu a fost doar pentru moartea lui Lazăr, ci și pentru durerea și suferința celor dragi lui. A fost o exprimare a compasiunii Sale umane, a sensibilității față de suferința altora (semenilor-frați). Însă, plânsul lui Iisus nu se limitează doar la această compasiune. El reprezintă și o parte din taina divină a Întrupării lui Hristos. Întrupându-Se, a devenit asemenea nouă, vulnerabil, sensibil în a-Şi arată compasiunea faţă de suferinzi, deschiderea față de cei în nevoie. Plânsul este semnul că în El, deşi locuia toată plinătatea dumnezeirii, afectele fizice erau „active”. Acestea nu sunt în niciun fel păcătoase sau socotite „slăbiciuni”. În Iisus, Dumnezeu Însuși a devenit om, experimentând viața umană în toată complexitatea și profunzimea ei, inclusiv suferința și moartea. Prin urmare, plânsul lui Iisus poate fi văzut și ca o manifestare a umanității Sale depline, dar și a profundei Sale legături cu lumea umană, cu cei dragi și pe care-I iubea nespus. În cele din urmă, plânsul lui Iisus precede minunea învierii lui Lazăr. Aceasta arată că Iisus nu a ignorat și nici nu a respins suferința umană, ci a împărtășit-o în mod profund, ia parte la ea, o asumă și caută să o transfigureze prin biruința Sa. Bunăoară nu după multe zile de la acest eveniment minunat va avea de suferit chiar El pentru umanitate, să îndure batjocură și bici, insulte și dureri nespuse, chiar răstignire și moarte dureroasă. Ce pahar amar va bea pentru noi și-n locul nostru! În acest sens, plânsul Său poate fi văzut ca un preludiu emoțional la minunea care urma să aibă loc și o manifestare a puterii Sale de a aduce viață acolo unde moartea părea să domnească. Numai așa trebuie privite spusele: Eu sunt Învierea și Viața!
Apoi, alţi comentatori ai Sfintei Scripturi spun că Domnul Hristos a plâns văzându-l pe cel rău cum „şi-a bătut joc” de lucrarea mâinilor Sale; cum pe omul tânăr, sănătos, frumos şi nemuritor, destinat să moştenească nemurirea și nestricăciunea, cel rău l-a determinat să păcătuiască şi să ajungă bătrân, urât, bolnav şi muritor, chiar supus stricăciunii și putreziciunii. De aceea a plâns Iisus, văzând cum cel rău i-a „schilodit” lucrarea mâinilor Sale bătându-și joc de oameni. De aceea, Mântuitorul continuă să plângă pentru omenire și pentru păcatele noastre, chiar și în prezent. El privește la noi cu o iubire și o compasiune infinite, dorind ca fiecare dintre noi să venim la El și să ne căim pentru păcatele noastre, pentru ca El să ne poată ierta și să ne ofere mântuirea. Doar a mai zis: „…cine crede în Mine, chiar dacă va muri, viu va fi în veci !”
În cel de-al treilea rând, Mântuitorul Hristos a plâns pentru că, prin moartea lui Lazăr, a trăit un soi de „pregustare” a propriul Său sacrificiu pe Cruce pentru mântuirea și răscumpărarea umanității decăzute. Iisus, ca Dumnezeu întrupat, știa că misiunea Sa pe pământ avea să culmineze cu suferința și moartea pe Cruce. Aceasta era în fapt actul iubirii Sale nespuse pentru noi. În Luca 12, 50, Iisus vorbește despre frământarea interioară pe care o simte, anticipând suferința și moartea iminentă: „Şi cu botez am a Mă boteza, şi câtă nerăbdare am până ce se va îndeplini!”. În acest sens, învierea lui Lazăr putea fi văzută ca o prefigurare a propriei Sale Învieri din morți și a desăvârșirii planului de mântuire al lui Dumnezeu față de neamul omenesc. Astfel, învierea lui Lazăr și toate celelalte minuni de înviere nu aveau să fie „gratuite”, ci aveau un cost imens: suferința și moartea lui Iisus pe Cruce. Prin plânsul Său înainte de învierea lui Lazăr, Iisus arată profunzimea dragostei și sacrificiului Său. El înțelegea că fiecare minune era plină de semnificație și că toate faptele Sale minunate aveau să fie cumpărate cu prețul Sângelui și al suferinței de pe Cruce pentru a aduce bucuria și deliciul fericirii celei adevărate.
Așadar, un singur gând: dragostea față de oameni a lui Iisus Hristos, exprimată prin lacrimile Sale, poate fi o sursă de învățătură și de inspirație pentru fiecare dintre noi. Lacrimile Sale sunt o mărturie a dragostei necondiționate și a dorinței Sale arzătoare de mântuire pentru fiecare suflet. Fie ca lacrimile Domnului să ne miște inimile și să ne ajute pe toți să ne conștientizăm chemarea, valoarea și demnitatea pe care le avem înaintea Lui! Și nouă ne adresează cuvinte, precum lui Larăz: „Vino afară!” De unde să ieșim dacă nu din păcat și din moarte la viață? Să auzim și noi cuvinte încurajatoare ca acestea și să urmăm cu credință chemării Sale transfiguratoare, fiindcă numai așa vom gusta bucuria praznicului Învierii Lui care va fi a noastră, a tuturor.
Pentru că suntem la un pas distanță de Săptămâna Mare a Sfintelor Patimi ale Domnului Iisus Hristos, vă amintim că aveți cu toții posibilitatea să vă spovediți și să vă apropiați cât mai curați de Dumnezeiasca Euharistie prin împărtășire în fiecare dimineață, unde, noi preoții slujitori vom fi prezenți și la dispoziție. Pregătiți-vă cum se cuvine, gătiți casa sufletului și lăsați pe Hristos Domnul, Care așa cum vine spre Patimă de bunăvoie, tot astfel vine să sălășluiască și să cârmuiască casa sufletului nostru. Adu, Doamne, lumină și bucurie și pace și viață veșnică dintru toate ale Tale. Amin.