Floriile – sărbătoarea stâlpărilor și a Intrării Domnului în Ierusalim
Astăzi, în a VI-a duminică din Postul cel Mare, de Florii, Biserica ne cheamă să începem experiența Săptămânii Patimilor lui Hristos. Astăzi, în prima zi a săptămânii și prima zi a creaţiei, după ce poporul l-a văzut pe Lazăr înviat din morți, iese în întâmpinarea lui Iisus, fiul teslarului din Nazaret, în care Îl vede pe Mesia, pe Cel ce vine în numele Domnului ca un Împărat biruitor, aducând cea mai mare biruinţă, pe care nimeni n-a adus-o vreodată: biruința asupra morții. De obicei, împăraţii se întorceau biruitori din lupte pentru că aduceau în jurul lor multă moarte. Singur Hristos nu luptă pentru a lua viaţa, ci luptă cu însăşi moartea, pentru a da viaţă. Luminaţi de o astfel de experienţă, cei din Ierusalim, în special sufletele nevinovate, ies în întâmpinarea lui Hristos, cântându-I: „Osana întru cei de sus, bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!”, cuvinte de biruinţă pe care îngerii le cântă înaintea lui Dumnezeu, iar copiii le rostesc cu glasurile lor. Doar se spune: „Din gura celor ce sug Ți-ai gătit cântare și laudă din spusele pruncilor…!”
Fiind oameni care trăim în istorie, gândul ne îndeamnă să participăm la experienţa lui Hristos sau a celor din Ierusalim. De Florii, Biserica ne cheamă să participăm la propria noastră experienţă. Ceea ce s-a petrecut în acele zile cu Iisus Hristos, în Ierusalim, să se petreacă şi cu noi, împreună fiind cu El. Dacă Domnul a pătimit, a murit şi a înviat pentru cei ce credeau în El, pentru cei ce-L înconjurau cu dragoste, cu frică, dar şi cu credinţă, Biserica ne creează astăzi cadrul, de data aceasta nu istoric, ci metaistoric, de a fi cu El și de „a merge pe urmele Lui”. Căci dacă vrem să ne împărtășim de roadele Sale răscumpărătoare, trebuie „să trecem prin toate stările prin care a trecut El!”.
Iată de unde vine frumuseţea sărbătorii de astăzi, pentru că o numim și Duminica Florilor sau a Floriilor, în care pruncii, ca nişte flori, dar și întreaga natură se prosternează în faţa lui Hristos. Cei curați și din respect față de Împăratul lui Israel își așterneau înaintea Vizitatorului ceresc hainele lor. Numai cu o astfel de primire și de recunoaştere, Hristos va putea să aducă biruinţă, și nu asupra morţii care îi ducea pe oameni din această viaţă, ci asupra morţii și a osândei celei veşnice care îi făcea pe oameni să-și încheie socotelile cu orice fel de viaţă, chiar cu Dumnezeu şi cu cerul.
Cu o zi înainte am cinstit pe Lazăr cel mort de 4 zile și care a fost înviat de Hristos Domnul. În Sâmbăta lui Lazăr ni s-a oferit arvuna învierii, ca şi celor din Ierusalim şi din împrejurimi, în special din Betania. Omul are nevoie să creadă, dar, pentru ca să creadă, îi trebuie un suport care să-l susțină, are nevoie de rădăcini și de întăriri. Hristos, iată, înfige aceste rădăcini ale credinţei în sufletele cele curate din Betania, din Ierusalim şi din împrejurimi, pentru ca astfel să poată suporta clătinarea, cu frică, dar în acelaşi timp cu credinţă şi cu dragoste în Cel ce se jertfește pentru ei. De aceea s-a spus: mulți au început să creadă în Iisus!
În general, atunci când suntem la încercare, noi dorim ca Cineva puternic să ne stea alături. Parcă așa ne putem clătina și putem coborî în adâncul greutăţilor, dacă ştim că deasupra este Cineva Care ne ţine. Avem o ancoră înfiptă bine în stânca cea tare a credinţei. Însă, când Însăşi Stânca se clatină şi se coboară până la iad, unde mai poate să afle omul sprijin?! Maica Domnului, Apostolii, cei 70 de ucenici și toţi cei ce-L iubeau pe Hristos ar fi fost în stare să suporte multe văzându-L pe Învăţătorul și Dumnezeul lor neclătinat. Dar, gândiţi-vă dumneavoastră, când Însuşi Dumnezeu este osândit la moarte, biciuit, scuipat și răstignit! Nu putem să nu ne gândim la gesturile lui Petru, care în mod firesc Îi spune: „Voi muri împreună cu Tine!” Adică: Voi muri eu, numai Tu să fii puternic! În Grădina Ghetsimani, reflexul lui a fost să scoată sabia şi să-şi apere Stăpânul, chiar cu riscul de a muri acolo.
Toate aceste sentimente și atitudini sunt cutremurător de fireşti și înfricoşător de normale. Întrebarea pe care ne-o punem este: Pe ce să ne sprijinim, dacă Hristos Dumnezeu ne stă înainte răstignit pe Cruce? Fața Lui era ca a unuia de la care să-ţi întorci privirea, pentru că nu avea nici chip, nici frumuseţe ca să ne fie drag, aşa cum a spus Isaia. Cum să nu ne arunce în deznădejde o astfel de imagine?! Să privim cu mintea curățită de zgura păcatului asupra rugăciunii Sale din grădina Ghetzimani: „Doamne, dacă e cu putință, să treacă de la Mine paharul acesta!” Iar pe Cruce a strigat cu glas mare și a zis: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?!” Chiar e vorba de o părăsire acolo? Dar oare moartea nu este consecința păcatului lui Adam? A muri nu înseamnă a părăsi pe Dumnezeu, a rupe legătura de viață și de comuniune cu El? Nu înseamnă moartea „despărțire”? Chiar dacă e a trupului de suflet sau a sufletului de trup, e despărțire; așa cum despărțire e a omului de Dumnezeu, Izvorul vieții veșnice. Și atunci, iată cum a trăit, a experimentat Hristos „păcatul nostru”, nu ca Unul care a păcătuit, să nu fie, ci ca Unul Care pentru noi – zice Sfântul Pavel – „S-a făcut păcat”! Iar Tatăl nu-I răspunde pe Cruce la strigăt, întrucât era „de-al nostru”, era „de partea noastră”, adică ne-a privit „pe noi” în sensul în care pe noi ne-a răscumpărat, ne-a mântuit prin moartea fără de păcat, ci moartea iconomică, purtătoare de viață pentru noi cei muritori a Fiului Său. Așa se face că restaurează firea noastră păcătoasă prin ascultarea Lui, deoarece odinioară omul nu a ascultat;, iar ascultarea Lui era totală și până la sacrificiu suprem. Asta e iubirea nebună a lui Dumnezeu pentru om: îmbrpțișează Crucea ca un îndrăgostit pentru a ne cuprinde în brațele Sale cele atotcuprinzătoare pe noi toți. Așa moare Hristos pe Cruce: cu brațele deschise și cu capul înspre în sus! Și-a dat duhul Tatălui! El nu Se pierde în hăul adâncului și al iadului; își dă duhul Tatălui Său. Cu sufletul Lui nemuritor și dumnezeiesc, plin de putere și de salvă, Se coboară în iad și sfărâmă încuietorile cele veșnice ale adâncului și ale iadului și pune stăpânire peste cel rău și eliberează din legăturile cele veșnice pe oamenii drepți și pe Eva cu Adam, reprezentându-i pe toți cei deoființă, după omenitate, cu Fiul lui Dumnezeu întrupat. Şi cum a urmat atunci acea cale, coborâtoare (a Lui) și suitoare (a noastră), Hristos urmează această cale de două mii de ani și prin istorie până astăzi. El vine şi acum la noi tot în această formă: Dumnezeu biruitor. Este foarte adevărat că, în Biserica Ortodoxă, această dramă este prezentată altfel decât o întâlniți la alte culte ori biserici. Oare de ce Ortodoxia nu are curajul să-L picteze pe Iisus Hristos plin de răni, zdrenţuit, batjocorit, trecând prin cele 12 „staţii”? Oare Biserica Ortodoxă are vreun motiv afectiv pentru care nu susţine filme în care Hristos, ca Om, în mod cutremurător este hărţuit, şi batjocorit, şi ucis?
Biserica Ortodoxă n-a făcut decât să păstreze sentimentele, atitudinea şi calea dintru început a Bisericii primare, care, încă dinainte ca Sfinţii Apostoli să propovăduiască la toată lumea și să fie scrise Evangheliile, nu a purtat sentimente de ură, de dispreţ, dar nici de frică faţă de cei ce L-au ucis pe Hristos. Din momentul coborârii Sfântului Duh, Care i-a întărit pe toți și i-a călăuzit „la tot adevărul”, Biserica s-a purtat astfel cum se poartă până azi, în Ortodoxie. Hristos nu cere milă. Atunci când femeile din Ierusalim plângeau, întâmpinându-L, le-a spus foarte răspicat: „Nu Mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă pe voi şi pe copiii voştri!” Dragii mei, această atitudine a lui Hristos, pe care a îmbrăţişat-o Biserica şi pe care a transmis-o două mii de ani numai prin Ortodoxie, din păcate, poate fi păstrată pe o singură linie: să ne vedem fiecare neputinţele și patimile noastre, având curajul să-I spunem lui Hristos, şi prin El Tatălui Ceresc, că noi suntem fiii cei risipitori. O, Răstignitul meu, Hristoase, îi zicem în rugăciunea din Acatistul Sfintei Cruci, cred și mărturisesc că eu sunt cel ce Te-am răstignit și condamnat la moarte cu patimile și fărădelegile mele…! Este vorba de transpunerea noastră în situația de atunci sau mai bine zis aducerea în actualitate, lucrarea de a-L face contemporan pe Hristos, în Patimile Lui de atunci, cu starea noastră de acum și din veci a omenirii păcătoase.
În toți anii în care am slujit, oriunde am fost, am fost perceput, pe bună dreptate, ca unul care îi potolesc pe oameni să alerge la potirul Sfintei Împărtășanii, și aceasta pentru un singur motiv: ne lipsește sentimentul că nu-l merităm. Până nu simțim cuvintele Sfinților Părinți, pe care și noi le spunem înaintea Sfântului Potir, că dintre păcătoși „cel dintâi sunt eu”, înseamnă că Hristos n-a venit pentru noi. Dacă nu avem conştiinţa și sentimentul că suntem praf şi cenuşă, gunoi şi măturătura lumii, Hristos n-a venit şi pentru noi. Îmi pare rău, dar aşa spune Iisus Hristos, că Fiul Omului a venit să mântuiască. Pe cine? Măturătura aceea, pe cel pierdut. Nu cei sănătoși au nevoie de doctor. A, vrei să fie prieten cu Hristos? Hristos n-are nevoie de prietenia ta. Hristos e Doctor și e prietenul celor mai bolnavi. A, poţi să mimezi? Dar nici așa nu vine Hristos, chiar dacă tu ții capul între umeri, umbli cu haine zdrenţuroase și faci pe smeritul.
Iubiţii mei, să ne trăim propria noastră suferinţă, propriul nostru chin sufletesc, propriul nostru iad în care ne duce păcatul şi mai ales indiferenţa și necunoașterea tainelor dumnezeiești. Aş zice și alt cuvânt, și îl spun referindu-mă la mine: nesimţirea. Căci a fi nesimțitor e starea de om mort și inert. Un astfel de sentiment ne apropie sincer de Dumnezeu: că eşti neputincios, că, iată, eşti căzut între tâlhari, că, iată, eşti femeia cea desfrânată, eşti tâlharul de pe cruce, eşti vameşul și, asemenea lui sau lor, te întorci sincer la Dumnezeu. La omul care îşi vede neputinţa, nimicnicia și păcatul vine Hristos şi în această săptămână. El vine „să vindece” boala păcatului! Aici Îl vedem ca pe un altfel de Doctor și Mântuitor. Îl recunoști deci pe Iisus ca pe Mântuitor al tău? Zi și tu: Dumnezeule, Dumnezeule, nu mă părăsi! Sau: „Te-am părăsit, Doamne, spunem și în rugăciunea din Acatistul Domnului Iisus Hristos, însă Tu să nu mă părăsești. Am ieșit de la Tine, te rog ieși în căutarea mea; du-mă la pășunea Ta cea duhovnicească și numără-mă printre oile turmei Tale. Hrănește-mă din verdeața dumnezeieștilor Tale taine…”.
Aceasta este chemarea pe care ne-o face Biserica în aceste zile. După 40 de zile de postire, suntem puși în fața actului mântuirii noastre: Săptămâna cea Mare a Pătimilor Lui pentru noi, a Jertfei Lui răscumpărătoare pentru noi! Și dacă El S-a jertfit, pentru că a iubit, și dacă a murit pentru că ne vrea vii, tu cum te jertfești? Tu știi să mori astfel, în așa fel încât să fii vrednic a dobândi viața?! Nu să-L plângem pe Iisus şi să-I numărăm rănile, şi căderile, şi suspinele. Noi să ne vedem rănile noastre și atunci El se răneşte din nou. Când ne vedem rănile şi căderile, când ne străduim, luptăm să ieșim din iadul propriu, din legăturile păcatelor noastre, El vine și ne descătușează, ne dă putere și har și ne eliberează, iar atunci, în momentul acela, se reactualizează de la sine Jertfa Fiului lui Dumnezeu în vederea mântuirii noastre. E reactualizare! E jertfă reală și adevărată, e moarte răscumpărătoare și e viață adevărată și veșnică! Hristos Dumnezeul nostru este Împărat și este atotputernic chiar şi pe Cruce. Să nu uităm aceasta! El este triumfător chiar şi când Îl înghite iadul, căci acesta va da afară pe Cel pe Care nu-L poate cuprinde şi, odată cu El, întreg neamul omenesc, dar şi pe noi, dacă ne ţinem și suntem în comuniune de viață înviată cu/de Hristos.
În concluzie, în această zi să ne întrebăm fiecare: ce însemn eu pentru mine şi ce înseamnă Hristos pentru mine? Şi o să vedem că este foarte uşor să înţelegem ce atitudine să avem în aceste momente când Hristos intră în Ierusalim, când vine spre patimă de bunăvoie, adică vine în sufletul nostru, căci „cetatea păcii” este sufletul fiecărui om. Oare vom zice că nu înțelegem de ce are nevoie de osanale? Ori de ramuri de finic sau ramuri de trestie ori salcie? Sau vom simţi în sufletul nostru că numai El este Salvatorul și că El este viaţa noastră? Pentru că El poate face viaţa noastră adevărată, El ne poate vindeca rănile noastre cu rănile Lui și ne poate scăpa de patimile noastre cu Patimile Lui de pe Cruce. El poate să ia asupra Sa viaţa noastră şi, mai mult, poate să ne dea viaţa Lui, care e viață înviată. Știm noi ce este, ce înseamnă viața Lui înviată?
Haideți să mai spunem ceva: Ne aflăm deja pe ultima sută de metri a Postului Mare… După învierea lui Lazăr din morţi și cu exact o săptămână înainte de Învierea Sa, Iisus a trimis pe ucenici să-I aducă mânzul asinei şi, înconjurat de aceștia, a intrat în cetatea Ierusalimului. De atunci, ca un obicei bine înrădăcinat în tradiția popoarelor ortodoxe, credincioșii rememorează episodul deosebit al Intrării Domnului în Ierusalim prin procesiuni cu icoana praznicului și purtând în mâini stâlpări (ramuri verzi sau crenguțe înfrunzite), asemenea evreilor de odinioară. Există foarte multe tradiții și tot mai diverse legate de praznicul Intrării Domnului în Ierusalim, dar și multe întrebări care le însoțesc pe acestea, însă una dintre ele, adusă an de an în discuție în mediul on-line, dar și în alte medii teologice și eclesiale este cea a ramurilor de finic pe care ierusalimitenii le-au purtat în mâini sau le-au așezat sub picioarele lui Hristos. De ce, așadar, au ales ei finicul și nu un alt tip de arbust sau plantă pentru a-și exprima bucuria în momentul întâlnirii cu Mântuitorul la venirea Sa în cetatea Ierusalimului? Să aflăm împreună răspunsul, în rândurile de mai jos!
Pornim în încercarea noastră explicativă, așa cum este și firesc, de la textul Sfintei Scripturi și aflăm, așadar, că evreii alături de copiii lor aşterneau înaintea Mântuitorului veşminte şi ramuri de finic; unii le aruncau pe cale, iar alţii le purtau în mâini şi strigau, mergând înaintea Lui: ,,Osana Fiului lui David! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (cf. Matei 21, 9; Ioan 12, 13). Pentru cei care nu știu, finicul cau curmalul este un arbust foarte prezent în istoria creștinismului. După denumirea științifică „Phoenix dactylifera”, finicul este un palmier ce face parte din genul Pheonix, fiind considerat încă din cele mai vechi timpuri un simbol al iubirii, al nădejdii şi al învierii. Unii scriitori bisericești au propus o paralelă interesantă între etimologia cuvântului „finic” și pasărea Phoenix, care arde, apoi renaște din propria cenușă, simbol regăsit chiar și în Sfânta Scriptură, în cartea lui Iov: „Şi îmi ziceam: Voi adormi în cuibul meu şi ca pasărea Phoenix voi înmulţi zilele mele” (vezi 29,18). Mai târziu, simbolul acesta a fost corelat chiar cu moartea și Învierea Mântuitorului, după trei zile, pasărea Phoenix fiind gravată pe multe pietre funerare din primele secole creștine. Acest lucru este confirmat și de o descoperire interesantă, de acum câțiva ani, din Tesalonic, Grecia. În contextul lucrărilor de construcţie a metroului, în zona stației „Piaţa Democraţiei”, aproape de „Poarta de Aur”, a fost descoperită o capelă funerară, în interiorul căreia arheologii au găsit mai multe resturi de mozaic ce compun o pasăre Phoenix cu un fel de aureolă, de fiecare parte fiind reprezentate alte șase păsări. Arheologii au cercetat subiectul și au presupus că pasărea Phoenix este simbolul lui Hristos, iar cele 12 păsări sunt Sfinţii Apostoli.
Arbust rezistent, capabil să trăiască chiar și peste 200 de ani, finicul a fost în veacurile persecuțiilor și un simbol al rezistenței pentru cei dintâi creștini. Pentru dulceața și savoarea sa fructelor sale (curmalele), finicul a fost numit în vechime „hrana pământului”, fapt care i-a făcut pe unii creștini să-l asemene încă o dată cu Hristos, cel care înainte de a petrece trei zile și trei nopți în inima pământului, în locuința morților, ne-a lăsat nouă Sfânta Euharistie, Taina Tainelor și adevărata hrană și băutură care ne ajută să creştem întru Hristos şi să devenim una cu El. Doar ni se spune: „Cine nu mănâncă trupul Meu și nu bea sângele Meu, nu are viață întru el!” Și deși în Noul Testament finicul este regăsit doar în contextul Intrării Domnului în Ierusalim și în Apocalipsă, în cărțile Vechiului Testament, termenul „finic” este menționat de 21 de ori. Spre exemplu, în Psalmul 91 citim că „Dreptul ca finicul va înflori și ca un cedru din Liban se va înmulți”, în sensul că omul care este credincios, smerit și care trăiește după poruncile Domnului va crește în armonie și în virtute asemenea acestor arbori, iar în Cartea a doua a Macabeilor (10,7), finicul este amintit, ca și la Intrarea Domnului în Ierusalim, ca semn al laudei și al bucuriei: „Pentru aceea, stâlpări şi ramuri frumoase, precum şi finici având, laude dădeau Celui care îi învrednicise să sfinţească templul”.
Fiind bine ancorat în timp, obiceiul purtării ramurilor de finic s-a perpetuat și a reușit să rămână viu până în zilele noastre. Spre exemplu, la sfârşitul secolului al IV-lea, pelerina apuseană Egeria (sau Etheria, în unele scrieri bisericești), în jurnalul ei de călătorie la Locurile Sfinte, ne vorbeşte despre procesiunea ce se organiza în această zi a Floriilor, după săvârşirea Sfintei Liturghii. Toţi creştinii se strângeau pe la orele 13:00 şi mergeau împreună cu slujitorii şi episcopul cetăţii pe Muntele Măslinilor, până la locul de unde Domnul S-a Înălţat la cer: „Tot poporul merge înaintea episcopului, cântându-se imne şi antifoane şi răspunzând într-una: «Binecuvântat Cel ce vine în numele Domnului!». Şi toţi copiii câţi sunt prin acele locuri, până chiar şi cei care nu pot merge singuri pe picioare şi care – mici fiind – îi poartă părinţii aşezaţi pe grumazul lor, purtând toţi, în mâini, ramuri: unii de palmieri, alţii de măslini, şi aşa este însoţit episcopul în chipul în care a fost întâmpinat atunci Domnul”. Apoi, din Ierusalim, sărbătoarea Duminicii Stâlpărilor a trecut mai întâi în Egipt, apoi în Siria şi în Asia Mică. În secolul al V-lea era celebrată deja în capitala Imperiului bizantin, Constantinopol. În timpul secolelor al VI-lea și al VII-lea, sărbătoarea se răspândeşte şi în Occident, când se introduce în tradiția bisericii şi binecuvântarea ramurilor de finic, aduse de credincioşi la biserică. Iată de ce o facem și noi în zilele noastre. Obiceiul acesta s-a răspândit și încetățenit din vechime și este folositor și benefic. Care ar fi rostul și folosul lui?
Pentru asta voi trece puțin în plan liturgic, și spun că observăm că în creștinism, ramurie de finic simbolizează biruința vieții asupra morții, victoria sufletului, care este veșnic, asupra trupului, de ce nu și a virtuții asupra păcatului. Astfel, regăsim prezența ramurilor de finic în Mărimurile Utreniei Floriilor, în Biserica Ortodoxă, care ne cheamă: „Veniţi şi noi cu pruncii să aducem lui Dumnezeu credinţă, ca nişte ramuri de finic şi dragoste ca nişte stâlpări”, dar și în troparul sărbătorii, pe care îl auzim cântat la strană în această zi (de Florii) și în care ramurile de finic sunt considerate „semne ale biruinței”: „Pentru aceasta şi noi, ca pruncii, semnele biruinţei purtând, Ţie biruitorului morţii strigăm: Osana Celui dintru înălţime, bine eşti cuvântat Cel Ce vii intru numele Domnului”. Înțelesul duhovnicesc al stâlpărilor este unul profund, cu perspective teologice care ar trebui să ne rămână în minte. Mai mult, potrivit Sinaxarului, prin stâlpări, adică prin ramuri fragede, s-a arătat mai dinainte biruinţa lui Hristos împotriva morţii. „Acest popor care acum fâlfâie stâlpări de finic peste câteva zile îi va ciopli crucea. Aceștia, care îi strigă acum Osana, vor striga să se răstignească. Astăzi îi arată cinste, iar peste câteva zile, atâta defăimare”, spunea Ilie Miniat, unul dintre cei mai însemnați predicatori greci din perioada post-patristică a Ortodoxiei.
Totodată, mai știm că în Roma antică era obiceiul ca învingătorii în lupte sau în războaie să fie cinstiţi şi însoţiţi în procesiuni triumfale cu ramuri verzi de copaci, iar în Grecia antică, în timpul Jocurilor Olimpice, în ziua a cincea erau premiați învingătorii care primeau o cunună din ramuri de măslin sălbatic și așezată pe cat ori la gât. Astfel, ziua aceasta a Floriilor devine pentru fiecare dintre noi o „alarmă” care ne amintește că suntem chemați să ne reînnoim viața prin pocăință și prin împărtășirea cu Sfintele Taine, pentru a putea înfrânge hățișurile și cursele diavolului, spre a ajunge învingători la triumful Învierii. Tot cu acest înțeles, de biruință asupra morții și ca semn al Învierii sunt amintite ramurile de finic în cartea Apocalipsei, unde citim: „ […] iată mulţime multă, pe care nimeni nu putea s-o numere, din tot neamul şi seminţiile şi popoarele şi limbile, stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi având în mână ramuri de finic” (Apocalipsa 7,9). Scrie aceasta în Biblie ori nu? Păi să citească cei care folosesc Scriptura nu doar unde le convine, ci peste tot! Nu mai spun faptul că ramura de finic este alcătuită din mai multe frunze, iar aceasta face trimitere la un buchet, un mănunchi compus din virtuțile pe care noi le-am dobândit prin nevoință de-a lungul postului ce se încheie astăzi și cu care ar trebui să Îl întâmpinăm pe Hristos în semn de încredințare desăvârșită și deplină în Cuvântul Evangheliei și în poruncile Sale mântuitoare. Săptămâna ce vine e cu adevărat una Mare! E Mare de tot, întrucât mari sunt faptele minunate și răscumpărătoare ale Mirelui Bisericii, Iisus Hristos. Despre acele fapte însemnate, cu altă ocazie. Noi să biruim păcatul, credința nedespărțită să o păzim, dar și să ajungem a ne închina Preasfintei Învieri. Amin!
Iată ce imagini minunate am surprins la biserica noastră parohială de pe Valea Roșie și anul acesta, cu lume multă, cu popor frumos la inimă și la cip, popor numeros, gata de Înviere, în ciuda faptului că încă se lucrează la pictura interioară, având schelă amplasată într-o anumită parte a bisericii. Nutrim nădejdea că vom termina în vara acestui an calendaristic întreaga lucrare de înnoire cu o pictură frumoasă și luminoasă, spre bucuria și binecuvântarea tuturor credincioșilor care calcă pragul acestei biserici din orașul Baia Mare, precum și a donatorilor inimoși. Toate să fie spre slava lui Dumnezeu și binecuvântarea poporului dreptcredincios!