VINEREA cea MARE -Prohodul Domnului sau Punerea în mormânt!
Dragi credincioși,
cultul Bisericii Ortodoxe este bogat în semnificaţii polivalente (dogmatice, liturgice, morale, muzicale, doxologice, mistice), încât orice cuvânt şi orice gest nu poate să nu poarte în el un înţeles mai adânc. Frumuseţea slujbelor, după cum spunea deseori regretatul arhim. Teofil Părăian, este ca un vuiet al Duhului Sfânt care ridică sufletele spre înalte trăiri duhovniceşti. Numai în Biserică se aduce adevărata închinare în duh şi-n adevăr, Biserica fiind cea care a alcătuit, prin imnografii săi, cărţile de slujbă cărora le-a învestit propria ei autoritate. Trebuie știut – cărţile de slujbă reprezintă învăţătura de fiecare zi a Bisericii, expresia cea mai autorizată şi mereu vie a întregi predanii patristice şi scripturistice, contemporană cu toate veacurile. Ori de câte ori e vorba de marile adevăruri tradiţionale de credinţă, găsim în ele toate indicaţiile necesare unei complete sinteze doctrinare patristice asupra acestor adevăruri. Cu alte cuvinte, ele sunt o formă a tradiţiei sfinte pentru toate generaţiile de creştini reprezentând un providenţial criteriu de ortodoxie, motiv pentru care este imperios necesar a fi studiate în detaliu şi atent şi a fi puse în valoare.
Printre toate slujbele bisericeşti regăsite în cărţile de cult ale Bisericii răsăritene, o slujbă deosebit de emoţionantă, de frumoasă şi plină de înţelesuri spirituale care picură în suflete o pace sfântă, o bucurie tainică, o sfială sau reverenţă sublimă, precum şi o linişte încărcată de speranţă este Denia Prohodului Domnului, un ritual care se săvârşeşte o singură dată în crugul anului bisericesc, respectiv în Vinerea Mare din Săptămâna Patimilor ce precedează marele praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. În fond, ea se prezintă, din punct de vedere liturgic, ca o laudă matinală având rânduiala utreniei zilelor de rând, cu menţiunea că sunt intercalate particularităţi proprii, specifice caracterului ei funebru. Cursivitatea cântării, muzicalitatea imnelor, atmosfera de tăcere adâncă, de încremenire a timpului cosmic în curgerea lui, de o compasiune universală a tuturor celor existente cu Stăpânul tuturor creează certitudinea contemporaneităţii noastre cu Cel ce din negrăita-I iubire a binevoit să sufere extrema moarte de ocară şi patimile mântuitoate pentru noi.
Considerând că un atare demers va fi folositor pentru înţelegerea mai clară a semnificaţiei intrinseci a actului morţii de viaţă făcătoare a Mântuitorului Iisus Hristos, am găsit de cuviinţă să mă aplec cu sârg, cu dorinţa de a reliefa importanţa şi valoarea acesteia în planul iconomiei dumnezeieşti. De aceea, voi încerca să evidenţiez pe parcursul a mai multor meditaţii caracterul soteriologic al imnului denic al Prohodului în câteva studii ce vor fi publicate în Buletinul de faţă. Fiindcă nu fără folos ni se cere să participăm cât mai frecvent la sfintele slujbe ale Bisericii şi să ascultăm cu atenţie sporită, cu maximă trezvie conţinutul acestora, căci prin ele, aşa cum grăia oarecând marele Vasile despre dulceaţa psalmodierii, ni se strecoară în suflete folosul Duhului Sfânt şi suntem conduşi, atât cât este în puterea firii noastre, spre înţelegerea marilor taine ale credinţei. Aşadar, ne vom apropia de înţelegerea cât mai folositoare de suflet a Prohodului Domnului în exprimare teologică adâncă.
Pentru început vom spune că alcătuirea lirico-metaforică a imnelor doxologice pune în evidenţă intenţia de a găsi mijloace adecvate (deşi niciun lucru omenesc nu poate fi comparat cu cele dumnezeieşti) spre lauda măreţiei Creatorului. Încărcătura deosebit de semnificantă a acestor creaţii afirmă caracterul apofatic, transcendent al puterii, al iubirii şi al milei lui Dumnezeu arătate faţă de noi. Şi oricât de isihaşti am fi, noi nu putem să tăcem în faţa manifestărilor pline de condescendenţă şi de solicitudine din partea Lui, ci ne simţim obligaţi să răspundem dragostei Sale cu ceea ce avem mai bun: să ne oferim jertfă Lui pe noi înşine, căci El însuşi s-a dat pe Sine jertfă pentru noi. Iar dacă Sfântul Chiril al Alexandriei spunea că „…la Dumnezeu Tatăl nu putem intra decât numai în stare de jertfă”, atunci pe măsura dăruirilor noastre, a jertfelniciei noastre, vom fi răsplătiţi. Dar jertfa pe care o primeşte Dumnezeu este cea a laudei, cea a milei, o jertfă spirituală, nu una sângeroasă; El vrea să ne angajăm noi în jertfă, adică să nu fie ceva exterior nouă, precum cele în Vechiul Testament. Altfel spus să ne angajăm prin cuvântul care izvorăşte din noi şi pe care îl jertfim Domnului cu o „inimă înfrântă şi smerită pe care Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalmul 50,18). Putem să înţelegem jertfa lui Hristos faţă de noi numai dacă vom căuta să participăm la ea, să trecem prin toate stările prin care a trecut El, urmându-L, să fim adică părtaşi la ceea ce a suferit El ca să împărăţim împreună cu El (cf. I Timotei 2,12), fiindcă ceea ce l-a ţinut pe cruce pe „Împăratul împăraţilor şi pe Domnul domnilor” (I Timotei 6,15) nu au fost cuiele, piroanele şi funiile, ci dragostea neţărmurită faţă de noi, oaspeţii zidirii Sale.
După tradiţia Bisericii Ortodoxe,
autorul acestui minunat corpus de imne înălţătoare este Sfântul Teodor Studitul (759-826), o personalitate remarcabilă a celei de-a două jumătăţi a secolului al VIII-lea şi începutul secolului al IX-lea, stareţul mănăstirii Studion din Constantinopol, cel care a jucat un rol marcant şi decisiv în disputa iconoclastă din vremea sa, devenind un apologet al legitimităţii cultului icoanelor, aducând cele mai substanţiale precizări de conţinut faţă de acestea şi de întregul adevăr de credinţă al Bisericii răsăritene. Însă Sfântul Teodor Studitul nu a fost doar un iconodul înverşunat şi un egumen priceput, ci a fost şi un predicator desăvârşit, un profund gânditor şi un imnolog cu veritabile veleităţi poetice. Aşadar, lui i se atribuie compunerea slujbei Prohodului Domnului, cel puţin în structura ei majoră, motiv pentru care se cuvine să-i fim recunoscători pentru darul lui şi al Bisericii oferit nouă tuturor.
În Biserica Ortodoxă imnul liturgic, fiind o compoziţie de text destinată interpretării muzicale, devine o formă de preaslăvire a lui Dumnezeu într-o manieră poetică, elevată, armonioasă, încântătoare, care pe de o parte creează un climat de eufonie, iar pe de altă parte instruieşte poporul, iniţiindu-l în dogmele credinţei, pentru că toate poeziile liturgice respiră un duh ceresc. Prin urmare, socotesc de primă necesitate cunoaşterea şi aprofundarea sensurilor care decurg din cuprinsul deniei respective, deoarece moartea lui Hristos nu a fost una oarecare, fără vreo urmare ontologică, ci ea a fost cu adevărat începătoare de viaţă, fiind moartea Ziditorului, din mormântul Căruia ne-a răsărit nouă lumina Învierii, pentru ca noi să fim vii şi plini de lumina Învierii Sale întru eternitate.
Autorul Deniei începe cu o strofă de mare expresivitate lungul şir al tânguirilor participanţilor la drama cosmică ce se consumă pe Golgota:
„În mormânt, Viaţă,
pus ai fost, Hristoase,
şi s-au spăimântat oştirile îngereşti,
plecăciunea Ta cea multă preamărind”.
Viaţa, care este Hristos, Cel ce se numeşte pe Sine aşa (cf. Ioan 14,6), este depusă într-un mormânt săpat în stâncă, primind îngropăciunea după felul oamenilor. Dacă a asumat întreaga condiţie umană, se cuvenea ca şi în moartea Sa pentru noi să procedeze conform obişnuinţei noastre. După cumplita cădere ce umple infinitul, omul a auzit: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”. (Geneza 3,19). De unde a ieşit, acolo s-a întors. Faptul că s-a dat pământului arată creaturalitatea Sa sau că are un început, deci a primit viaţă de la altul. Ca plată a păcatului, moartea condamna pe om la întuneric, dar nu-l reducea la desfiinţarea sa completă. În ce mod deci s-au spăimântat îngerii văzând pe Împăratul lor în smerenia ultimă a chenozei Sale? Atunci au înţeles şi ei „dragostea nebună” a lui Dumnezeu faţă de omul pe care El l-a creat, atunci au înţeles ei înţelepciunea de multe feluri a lui Dumnezeu şi bogăţia lui Hristos de nepătruns (Efeseni 3, 8-9) arătată prin faptele hristice mântuitoare. Chiar şi diavolii s-au înfricoşat de pogorârea cea nespusă până în împărăţia lor. Pentru că ei nu puteau suferi strălucirea dumnezeirii Sale ascunse în trup. Lucifer, purtătorul de lumină, transformat din trufie în lumină care arde, a fost biruit tocmai de Lumina lumii (Ioan 8,12). Mirarea îngerilor arată că iubirea Creatorului nu are nicio margine, că e jertfă în ultimă instanţă. „În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre”. (I Ioan 4,10).
Cum şade într-un mormânt Cel ce are scaune înţelegătoare pe heruvimii cei cu ochi mulţi şi pe serafimii cei cu şase aripi? Primeşte odihnă Cel ce este pururea în lucrare (Ioan 5,17) ca să ne elibereze de facerea cărămizilor din Egipt, ca să ne dăruiască odihna de toate lucrurile noastre, de inutilitatea lor (cf. Evrei 4,10); Se odihneşte pentru puţin Cel ce are în mână toate. Ce este aceasta? –se întreabă Sfântul Epifanie, episcopul Ciprului. Şi răspunde: „Tăcere adâncă este astăzi pe pământ! Tăcere şi linişte adâncă! Tăcere adâncă, pentru că Împăratul doarme. Pământul s-a înfricoşat şi s-a liniştit, pentru că Dumnezeu cu trupul a adormit şi pe cei care dormeau de veacuri i-a înviat. Dumnezeu a murit cu trupul şi iadul s-a înfricoşat. Dumnezeu a adormit pentru puţină vreme şi pe cei care se găseau în iad i-a înviat” . Iar ceva mai încolo remarcă, pe bună dreptate, că moartea lui Hristos a avut efecte universale: „…astăzi se mântuiesc cei care vieţuiesc pe pământ şi cei care de veacuri se găsesc sub pământ; astăzi se mântuieşte întreaga lume, văzută şi nevăzută” . Jertfa Domnului a răspândit un val de iubire asupra tuturor oamenilor, inclusiv a celor care din veac erau ţinuţi în legăturile şi obezile cele de aramă ale iadului. Din acest motiv ea s-a extins în toată firea omenească asemenea unei instalaţii de tensiune electrică la care sunt racordate multe beculeţe ce se împărtăşesc de aceeaşi lumină care provine de la sursă. O imagine foarte relevantă, potrivită acestei viziuni a extinderii efectelor jertfei soteriologice asupra întregi firi decăzute, o zugrăveşte admirabil Sfântul Chiril al Alexandriei interpretând episodul de pe Horeb, atunci când vorbeşte despre toiagul lui Moise prefăcut în şarpe şi viceversa: „Şi atunci a prins omenirea care zăcea la pământ şi a izbăvit-o din răutatea de fiară, arătată în viciu şi păcate, şi a ridicat-o iarăşi prin sfinţire la cinstea împărătească şi la blândeţea virtuţii… Dar spune-mi, te rog, pentru ce porunceşte să fie prins de coadă şi nu de cap sau de mijloc? …era potrivit cu taina să fie prins de coadă şi nu de mijloc sau de cap. Cum aşa? Capul e ca un fel de început al întregului animal, iar coada e sfârşitul. Să cugetăm, aşadar, pentru moment tot neamul omenesc ca fiind încă un animal. Deci l-a prins Hristos de coadă, adică de cei de la sfârşit şi ultimii. Căci a venit în timpurile din urmă ale veacului. Dar precum Moise, deşi l-a prins de coadă, prefacerea a urcat prin fapta lui până la cap (căci s-a prefăcut în întregime şarpele în toiag), în acelaşi mod, deşi Hristos l-a prins în cei din urmă, dar refacerea prin har trece la tot neamul şi ajunge până la capul însuşi, adică la Adam” . Aşadar, izbăvirea din stricăciunea firii ne-a redato tocmai precum că, asumând în interior natura omenească, a istovit întru Sine prin epuizarea tuturor pornirilor inferioare tendinţa omului de a spori descompunerea prin despărţirea de Dumnezeu. A fi stricăcios este propriu zidirii prin însăşi raţiunea ei. Oricine are un început, de orice fel, suferă coruptibilitate, pentru că este supus unei înaintări de la a nu fi la a fi. Nu era cu putinţă ca stricăciunea (φθορα) să fie biruită decât de Cel nestricăcios, de „Cel ce are nemurire şi locuieşte întru lumină neapropiată”. (I Timotei 6,16). Stricăciunea se instaurase în firea umană datorită libertăţii omului. Ea putea fi copleşită de harul lui Dumnezeu numai dacă protopărinţii Adam şi Eva rămâneau în legătură şi dependenţă cu însuşi Creatorul de la Care primeau toată unda de viaţă ce ţinea în unitate atât sufletele lor (fără a fi scindate în atâtea gânduri şi porniri), cât şi trupurile lor (în interiorul cărora nu erau lupte între feluritele elemente fizice). Dar introducând, din neglijenţă şi neascultare, în fire coruptibilitatea, protopărinţii au transmis tuturor urmaşilor efectele actului lor. De aceea, stricăciunea putea fi dezlegată (înlăturată) prin asumarea unui trup asemenea nouă, dar şi mai presus decât noi. Căci moartea Domnului avea şi rostul de stricare a stricăciunii. În acest sens Sfântul Atanasie cel Mare scrie: „Căci ştiind Cuvântul că nu se putea desfiinţa altfel stricăciunea oamenilor decât prin moarte, deşi nu era cu putinţă să moară Cuvântul, odată ce era El Însuşi Fiul cel nemuritor al Tatălui, Îşi ia un trup în stare să moară, pentru ca acesta, împărtăşindu-se de Cuvântul cel peste toate, să se facă în stare să moară pentru toţi, pentru ca prin Cuvântul ce locuia în El să rămână nestricăcios şi drept urmare să înceteze la toţi stricăciunea, prin harul învierii” .
Aceasta vrea să spună stihira a II din Prohod:
„Dar cum mori, Viaţă,
În mormânt cum şezi Tu?
Când al morţii negru văl Îl ridici acum
Şi pe drepţii cei din veac îi
Scoţi din Iad?”
Pentru că a scos cu totul stricăciunea din raţiunea firii, topind-o în Patima Sa, Hristos este mărit şi îngroparea Îi este cinstită dimpreună cu patimile (stihira a III-a).
„Te mărim pe Tine,
Iisuse Doamne,
Şi-ngroparea Îţi cinstim
Şi patimile,
Că din stricăciune Tu ne-ai izbăvit”.
Cel necircumscris după dumnezeire se circumscrie unui spaţiu restrâns după trup. Fără îndoială, trupul lui Hristos sau templul pe care l-a luat din Fecioara Maria fiind limitat după raţiunea firii sale, a putut fi depus în mormânt. Acelaşi părinte alexandrin consemnează: „Şi pogorând la stricăciunea noastră şi nesuferind stăpânirea morţii prin care se pierdea ceea ce a făcut şi se nimicea lucrul Tatălui Său cu privire la oameni, îşi ia un trup, un trup care nu e străin de al nostru. Căci nu a voit să fie simplu în trup, nici nu a voit să se arate numai astfel. Căci ar fi putut dacă ar fi voit, să-şi facă arătarea sa printr-un trup mai mare” . Nu încape niciun dubiu că trupul Domnului trebuia să fie depus de pe urma păcatului (căci Hristos „n-a săvârşit niciun păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui”—I Petru 2,22), motiv pentru care l-a predat morţii tocmai ca să nimicească puterea ei, ca să anihileze forţa ei de distrugere. Dacă pentru ceilalţi oameni moartea survine inevitabil şi fără voia lor (aceasta denotă încă o dată că ea nu e firească, nu aparţine naturii umane în definiţia ei, ci a fost introdusă din afară ca un accident datorită liberei alegeri sau liberului arbitru al omului), în cazul lui Hristos ea este primită în chip benevol, fără silnicie, fără samavolnicie. Nu era nicidecum necesar să moară, întrucât nu comisese niciun păcat. Asta deoarece, potrivit apostolului Pavel: „plata păcatului este moartea” (Romani 6,23). Numai acolo se instaurează moartea unde se transgresează porunca lui Dumnezeu. Dar Iisus, fiind Fiul natural al Tatălui şi fiind şi om deplin ascultător voii Părintelui, nu a călcat nicio poruncă. Mai degrabă a împlinit toată Legea pentru că era Dătătorul ei. Dar pentru că a luat asupra Sa trupul omenesc cu concursul factorului divino-uman (lucrarea eficace a Sfântului Duh şi contribuţia liber aleasă a Maicii Domnului ca reprezentanta sau latura umanităţii), El a primit şi afectele ireproşabile care erau impregnate în chip intrinsec în firea umană de pe urma pătrunderii păcatului în aceasta. Însă El nu pune în aceasta nicio eficacitate care să determine suprasatisfacerea lor până la limita păcatului (cum deseori facem noi), ci le opreşte manifestarea prin voia Sa liberă, pentru că aşa vrea.
Autorul slujbei în stihira a V-a pune o întrebare căreia tot el îi oferă răspunsul:
„Iisuse al meu, Împărate a toate,
de ce vii la cei din iad, o Hristoase al meu?
Vrei să dezrobeşti neamul omenesc?”.
Robii fuseseră înlănţuiţi în infern, iar Împăratul binevoieşte să-i slobozească pentru că nu mai îndură să vadă cum lucrul mâinilor Sale este sub batjocura vrăjmaşului, cum îşi râdea el de ei. Chiar dacă eram lucrul, proprietatea lui Dumnezeu —deoarece pricina venirii noastre la fiinţă o constituie voia Sa—, precum însuşi psalmistul mărturiseşte atunci când exclamă plin de dragoste: „Al Tău sunt eu, mântuieşte-mă!” (Psalmul 118,94), ne vânduserăm libertatea noastră vrăjmaşului, deveniserăm posesia lui, desigur, nu prin fire, ci prin uzurpare, prin abuzul lui de putere. El înlănţuia fiinţa noastră ca în nişte cătuşe din care noi nu puteam scăpa. Aceasta i se îngăduise de către Dumnezeu tocmai pentru că omul se sustrase de bunăvoie de sub protecţia Sa. Îndată ce a ieşit din intimitatea lui Dumnezeu diavolul a şi pus stăpânire pe om, subjugându-l în fel şi chip dar fără a-i vrea binele (căci el este totdeauna foarte invidios), ci urmărind să-l piardă.
Teologia răscumpărării este de mare preţ pentru Părinţii Bisericii. Ei înţeleg că diavolul lătra la noi pentru că avea cu ce să ne acuze. Cu alte cuvinte, fiecăruia îi astupa gura cu fărădelegile sale. Iată ce scrie Sfântul Chiril în acest sens: „Căci unul pentru toţi a murit, Cel ce a fost preţul pentru toţi. Şi Şi-a dat sufletul Său schimb pentru al nostru, punând frâu răutăţii diavolului şi oprind pâra păcatului ce ne tiraniza, împotriva noastră şi limbuţia neînfrânată ce acuza pe toţi de păcate… Drept aceea, S-a făcut Unul-Născut om şi a purtat trupul supus prin fire morţii, ca, suportând pentru noi moartea ce atârna asupra noastră, să desfiinţeze păcatul şi să oprească pe Satana care ne acuza, întrucât am achitat în El pedepsele vinovăţiilor pentru păcat” . Ca atare, moartea Sa era cerută de necesitatea achitării unei datorii faţă de diavol, dar întrucât niciun om nu putea oferi această plată, a venit Fiul şi a împlinit-o în locul nostru şi de dragul nostru. Această idee este descrisă astfel de părintele Dumitru Stăniloae: „Iisus nu putea fi cugetat decât ca unul care a trebuit să moară. Fiinţa Lui nu implica necesar moartea, dar o implica misiunea Lui. Dacă ar fi implicat-o fiinţa Lui ca necesitate, n-ar mai fi fost benevolă identificarea Sa cu istoria şi nu s-ar mai fi putut realiza misiunea Lui. Iisus trebuia să moară, nu prin fiinţă, ci prin misiune. Necesitatea morţii Lui a decurs nu din fatalitatea involuntară a naturii, ci din suprema Sa înălţime spiritual-etică. La Iisus iese pe primul plan voinţa în identificarea Sa cu istoria, dar identificarea e deplină prin voinţă” .
Acolo, încuiat în groapă cu trupul, Hristos înnoieşte firea oamenilor cea stricată. Acolo a lucrat, precum s-a scris, mântuirea în mijlocul pământului. Stihira a VI-a zice:
„Stăpânul a toate
mort se vede acum
Şi deşertătorul gropilor celor morţi
Se-ncuie-n groapă nouă ca un om”.
De aceea în Ortodoxie se vorbeşte despre mormântul care a izvorât lumii viaţă din belşug. Unii Sfinţi Părinţi observă că Hristos a lucrat cele ce erau spre folosul nostru ca într-un atelier al firii, atât în pântecele fecioresc, cât şi în mormântul nou . Numai că atât de amarnic a umbrit diavolul inima fariseilor, deşi au văzut minunile pe care El le săvârşise, încât l-au socotit ca un proscris, tocmai ca să se împlinească o veche profeţie: „Mormântul Lui a fost pus lângă cei fărădelege şi cu cei făcători de rele, după moartea Lui, cu toate că nu săvârşise nicio nedreptate şi nici înşelăciune nu fusese în gura Lui. Dar a fost voia Domnului să-l zdrobească prin suferinţă. Şi fiindcă Şi-a dat viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea pe urmaşii Săi, Îşi va lungi viaţa şi lucrul Domnului în mâna Lui va propăşi” (Isaia 53, 9-10). Deci, în sufletul Domnului vibra intensitatea iubirii pentru toţi fiii lui Adam, chiar şi pentru cei ce L-au răstignit:
„Mai frumos cu chipul
decât oamenii toţi,
Ca un om se vede mort şi fără de chip
Cel ce toată firea a-nfrumuseţat” (stihira a IX-a).
Alcătuitorul slujbei aminteşte prin stihira anterioară o profeţie a psalmistului care contemplă splendoarea lui Hristos: „Împodobit eşti cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor; revărsatu-s-a har pe buzele Tale” (Psalmul 44,3). Într-adevăr, Cel ce este chipul, icoana sau strălucirea fiinţială a Tatălui (cf. Evrei 1,39), care întrece infinit de infinite ori toată nobleţea şi majestatea omenească, este şi modelul, prototipul sau paradigma omului, fiindcă noi după chipul Lui am fost plăsmuiţi. Chiar şi-n actul chenozei, adică al extremei smerenii, El convertea, El schimba vieţile celor păcătoşi prin contactul cu chipul Său. Era Omul central care polariza, care atrăgea transfigurator spre Sine. Este cu neputinţă să nu simţi o cutremurare lăuntrică, o tresăltare din toate puterile sufletului când priveşti chipul atât de blând şi atât de trist în acelaşi timp al Mielului jertfitor. Blând pentru că este izvorul păcii şi-al bucuriei, iar trist pentru că plânge pentru fărădelegile tuturor. În acest sens trebuie să înţelegem profeţia lui Isaia: „….nu avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi nicio înfăţişare ca să ne fie drag” (53,2). Mai departe acelaşi adaugă: „Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţelor, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă” (53,3). Faţa Lui te determină să-ţi analizezi propria viaţă, să-ţi faci cu sinceritate un examen al conştiinţei, o introspecţie onestă; Faţa Lui te îndeamnă la milă, la iertare, la înţelegerea aproapelui; iar chipul Lui atât de transparent, atât de străveziu oglindea strălucirea dumnezeirii. Prin trupul Domnului străbătea toată lumina slavei; de aceea scria Sfântul apostol Pavel „că în El locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii” (Coloseni 2,9). Era ca o perdea translucidă ce făcea cunoscută splendoarea puterii Sale. Dar în urma primirii crucii, în urma desfigurării patimilor, chipul I s-a schimonosit. Pălmuirile, scuipările, insultele ostaşilor erau grele peste măsură . Însă Hristos a pus toată răbdarea Sa omenească întărită de puterea dumnezeiască în suportarea lor. A ştiut că numai prin umilinţă poate doborî trufia diavolului. La aceasta se va fi gândit şi Sfântul Pavel când a scris: „Căci, deşi a fost răstignit din slăbiciune, din puterea lui Dumnezeu este însă viu” (II Corinteni 13,4). În aparenta neputinţă în care era Domnul se ascundea cea mai eficientă forţă de biruinţă asupra răului. A fost o tactică a înţelepciunii lui Dumnezeu ca să-l prindă pe cel viclean în plasa lui. În acest sens Sfântul Grigorie de Nyssa vorbeşte chiar despre „dumnezeiasca înşelăciune” prin care s-a amăgit diavolul: „Pentru că stăpânul întunericului nu se putea apropia de Lumină nemijlocit, dacă nu ar fi văzut în El ceva trupesc, atunci, de îndată ce a văzut trupul cel purtător de Dumnezeu şi a văzut minunile făcute prin acesta de Dumnezeire, el a nădăjduit că dacă va reuşi să înhaţe trupul prin moarte, atunci va lua în stăpânire toată puterea care se află în acest trup. Prin urmare, înghiţind momeala cărnii, a fost străpuns de undiţa dumnezeirii şi astfel balaurul a fost străpuns de undiţă”.
Tema pogorârii Domnului la iad este recurentă în doctrina soteriologică a Părinţilor bisericeşti. Ei văd în acest act puterea supremă a lui Hristos ca Dumnezeu şi ca om desăvârşit. Surparea iadului este comparată de către unii cu supunerea, deci cu cucerirea unei cetăţi fortificate şi luarea în captivitate a celui ce o stăpânea, adică a diavolului . Însă Hristos se pogoară cu dumnezeiescul Său suflet la iad şi spulberă toate tenebrele acelui loc de chin. Prezenţa Sa acolo umple de o mare nădejde pe cei care erau ţinuţi în obezi de aramă. Acolo unde domnea din veci o disperare ireversibilă adie un suflu care răspândeşte chiar şi pentru cei mai păcătoşi puţină speranţă de mântuire. Căderea a fost universală, deci se cădea ca şi mântuirea să fie universală. Iadul nu putea răbda sufletul îndumnezeit al lui Hristos pentru că El venea cu autoritatea puterii Sale împotriva căreia nu se ridică nimic. Mai mult, nimic păcătos nu găsea diavolul în Iisus ca să-L poată reţine în stăpânirea sa. De exmplu, Sfântul Chiril al Alexandriei, interpretând pasajul din Luca 11, 21-22, grăieşte: „De aceea El foloseşte un exemplu limpede şi clar, prin care cei ce ar voi să priceapă să poată cunoaşte că a fost biruit stăpânitorul veacului acestuia, că i-au fost nimicite puterile sale şi că a fost golit de tăria sa şi că a fost dat pradă celor casnici şi apropiaţi ai Fiului. Această pildă a grăit-o ca despre oameni. Dar, pe de altă parte, diavolul, cel ce urăşte binele, a păţit acestea grăite de Hristos. Fiindcă înainte de venirea Mântuitorului nostru se afla întru putere mare, având strânse şi ţinând în cursele sale turmele străine de el, deci acelea ale lui Dumnezeu cel peste toate. Dar Cuvântul lui Dumnezeu cel mai presus de toate, Dătătorul oricărei puteri şi Dumnezeul puterilor, a năvălit peste el făcându-se om. Şi diavolul a fost jefuit de toate vasele sale şi prăzile sale au fost luate” . Sufletul Său nu putea fi reţinut în niciun mod sub imperiul umbrelor, al întunericului, deoarece El era Lumina prin excelenţă care copleşea totul. În moartea primită voluntar de Hristos se manifestă o tărie a spiritului în stare să distrugă orice slăbiciune a infernului . Că sufletul Domnului nu a fost încătuşat odată ce a ajuns în iad o spune psalmistul David ca strigăt de biruinţă din partea lui Hristos către Tatăl: „Că nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea” (Psalmul 15,10).
„În mormânt, Viaţă,
Pus ai fost, Hristoase,
Astăzi moartea ai zdrobit cu-ngroparea Ta
Şi viaţă lumii Tu ai izvorât”;
sau
„Cu cei răi, Hristoase,
Ca un răufăcător socotit ai fost de toţi,
Dar ne-ai îndreptat şi ne-ai scos din amăgirea Celui rău”.
Autorul are convingerea sau credinţa că, deşi este îngropat, Hristos umple de prezenţa Lui toată zidirea. Acelaşi adevăr este mărturisit în cadrul Sfintei Liturghii când se rosteşte troparul: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost, Hristoase, toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins”.
În iconografia ortodoxă moartea lui Hristos nu apare niciodată ca extrema neputinţă, fiindcă ea nu este o disperare ireconciliabilă, ca în imagistica occidentală, unde ai impresia că Hristos a fost doborât de chinuri şi de suferinţe. Ortodoxia vede legate cele două evenimente: moartea şi învierea. În moarte încolţeşte germenele învierii, iar aceasta din urmă este triumful asupra morţii. Dar cum a murit Hristos? Dacă definiţia morţii este despărţirea sufletului de trup şi încetarea oricăror funcţiuni vitale, moartea lui Hristos este asemănătoare cu a tuturor oamenilor. Totuşi există o diferenţă majoră. „Moartea Sa, departe de a fi aparentă este, fără dificultăţi de interpretare, moartea comun omenească: despărţirea sufletului de trup. Ca omenirea din Hristos să moară, era nevoie de despărţirea elementelor componente: suflet-trup şi nicidecum despărţirea celor două firi care au realizat uniunea ipostatică. Când Mântuitorul şi-a dat duhul, El a murit omeneşte, după modul muririi noastre, dar a continuat să existe dumnezeieşte, prin continua prezenţă a dumnezeirii în trupul lipsit de păcat”. Propriu-zis, moartea lui Hristos priveşte doar natura umană a Lui compusă din suflet şi trup ca şi la ceilalţi oameni. În baza acestui adevăr, El este numit „fratele nostru”, pentru că s-a împărtăşit de sânge şi trup (cf. Evrei 2,14). Ca atare, în clipa când s-a produs separarea sufletului de trup, deci moartea, aceasta nu a vătămat cu nimic firea Sa dumnezeiască, simplă şi necompusă. Dumnezeirea cu care era unit trupul a menţinut în putere atât sufletul cu care s-a pogorât la iad învăluit într-o lumină fulgerătoare, cât şi trupul de care nu s-a apropiat putreziciunea, nu pentru firea lui , ci pentru dumnezeirea Logosului cu care era unit după ipostas. Stihira a X-a zice în acest sens:
„Iadul cum va răbda intrarea Ta, Doamne,
şi cum nu se va zdrobi întunecându-se,
de-a luminii Tale fulgere orbind?”
Iată doar câteva idei și profunde înțelesuri ale slujbei Prohodului Domnului nostru Iisus Hristos; le veți asculta în această seară la slujba specială a Deniei de la biserică. Vă îndemnăm să luați parte la evenimentul morții lui Hristos pentru fiecare dintre noi, ca Unul care S-a adus jertfă curată și ispășitoare pentru iertarea păcatelor noastre și împăcarea cu Părintele ceresc, și să căutăm a-I mulțumi pentru jertfa Sa iertătoare, dar și căutând a ne aduce și pe noi ca jertfe curate înaintea lui Dumnezeu. Să medităm puțin asupra lucrării Sale mântuitoare, asupra răstignirii pe Cruce ca Unul care a îmbrățișat-o și a cuprins-o în mâinile Sale iubitoare cu scopul de a îmbrățișa întreaga lume și pe noi toți, și să ne răspundem concret la o întrebare: Doamne, pentru jertfa Ta, în locul ei, eu ce aș putea să-Ți aduc în această zi a răstignirii și jertfirii Tale? Postul? O rugăciune anume? O oarecare faptă bună? Poate milostenie sau ajutorare pentru cei lipsiți? Să eman pace în jurul meu? Să fac binele? Orice ar fi, să fie jertfă curată, demnă de împăcarea noastră cu Dumnezeu și cu semenii, și să-I mulțumim pentru toate cele înfăptuite pentru noi, ca să primim și noi lumină sfântă în inimă, căldură sufletească, pace în suflet, bucurii sfinte de Paște.
La biserica noastră de pe Valea Roșie săvârșim și în acest an slujba Deniei Prohodului celui Mare cu începere de la ora 18,00. Vă așteptăm cu drag să fim împreună în duh de rugăciune curată și folositoare.
Fie ca moartea Lui prin răstignire să ne aducă iertare, multă lumină și bucurii sufletești. Slavă îndelung răbdării Tale, Hristoase, slavă Ție ! Amin!