Slavă îndelung răbdării Tale, Doamne, slavă Ție!
„Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să- urmeze Mie”. Cu acest îndemn hristic intrăm în săptămâna cea Mare a Patimilor lui Hristos, unde avem trădarea lui Iuda, fuga Apostolilor și lăsarea lui Iisus singur, lepădarea lui Petru, dar și săvârșirea Cinei celei de Taină din Joia Mare, apoi răstignirea pe Sfânta Cruce a lui Iisus, după ce a fost condamnat la moarte prin răstignire, și așezarea în mormânt nou, de unde a și înviat, înțelegând ce înseamnă asumarea crucii noastre, despre renunțarea la egoismul din noi și la păcat și dăruirea noastră totală lui Hristos, după exemplul Lui, urmându-L în/cu orice condiție a existenței noastre. Căci așa precum El a ascultat de Tatăl până la capăt, adică până la moarte și încă o moarte pe cruce, tot așa și noi să-I fim ascultători și să ne arătăm fideli Lui, până la a renunța la tot păcatul pentru El și Evanghelie, spre a putea dobândi totul, viața și învierea, urmându-I cu toată puterea și ființa noastră. Întrucât numai așa putem dobândi marea comoară a sufletului, mântuirea veșnică, mergând pe drumul pe care S-a dus El, urcând dealul Golgotei, iubind până la capăt și total spiritul nemuritor din noi, sufletul ce ni s-a dat, pe care avem datoria să-l mântuim. Da, noi trebuie să-l mântuim prin tot ceea ce facem: întru ascultarea deplină de El și urmarea Lui totală! Că altfel, la ce ne folosește dacă câștigăm lumea întreagă însă ne pierdem sufletul? Oare, putem da ceva în schimb pentru sufletele noastre? Păi sufletul omului este comoara cea de preț, mai valoroasă decât orice din lumea aceasta! Pentru răscumpărarea lui, S-a dat pe Sine jertfă de ispășire și răscumpărare Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ca oricine crede în El să nu mai moară, ci să dobândească viața veșnică. Acesta este rostul jertfei Lui, al Pătimirilor și scopul Crucii pe care a asumat-o și a îmbrățișat-o: mântuirea veșnică a sufletelor noastre!
Înțelegând aceasta, vom pătrunde și-n taina Crucii Lui răscumpărătoare și-n asumarea crucii noastre, prin care ne vom putea mântui și noi spiritul nemuritor din noi! La sinaxarul zilei din Vinerea Mare auzim rostindu-se un cuvânt ce vorbește despre faptul că „…așa precum odinioară Adam a fost așezat într-o grădină, în Eden, tot așa într-o grădină, cea din Ghetimani, Noul Adam S-a adus jertfă de ispășire pentru păcatele noastre; apoi că așa cum în mijlocul Raiului se afla pomul cel de viață dătător pentru mângâierea lui Adam, tot așa în mijlocul acestei Mari Săptămâni biserica a așezat Crucea – pomul cel de viață dătător pentru sufletele noastre”. De aceea se scoate din Sfântul Altar CRUCEA la utrenia-denie din Joia cea Mare: să fie așezată în mijlocul bisericii – toți credincioșii să vină și să se închine ei, sărutând-o cu evlavie sfântă. Pentru ce acest act liturgic? Să înțelegem rostul Crucii Lui pentru mântuirea noastră. Noi trebuie să devenim o cruce! Noi să devenim jertfe curate! În noi să se realizeze curățirea și înnoirea totală în această perioadă a Postului Mare și mai ales în Săptămâna Mare. În acest sens sfântul Nicolae Cabasila zicea: „Că să reușim a ne mântui este nevoie să trecem prin toate stările prin care a trecut El”, iar pentru a înțelege toate acestea, sfântul Chiril al Alexandriei zicea: „Că la Dumnezeu-Tatăl nu se poate intra decât numai în stare de jertfă”. Aceasta înseamnă că numai pe baza jertfirii noastre sau în măsura în care ne jertfim noi, vom fi răsplătiți, ceea ce presupune că pe seama crucii/jertfei noastre va fi și răscumpărarea noastră! Ne dăruim total Lui, jertfindu-ne pe crucea iubirii față de El, îi urmăm întru totul Lui, ascultându-L cu smerenie, ne asumăm crucea vieții noastre mergând pe drumul jertfirii de noi înșine și al autodăruirii pentru a dobândi puterea și dragostea Lui? Toate acestea depind numai de noi înșine, de felul cum răspundem chemării Lui și dacă-i urmăm Lui, întru smerenie, arătând dragoste și sprijin față de frații-semeni ai noștri! Acolo e bucuria smerită a jertfei noastre. De aceea în Vinerea cea Mare ne cutremurăm când rostim Prohodul Domnului la Denia cea Mare. Dacă înțelegem pe Cine conducem înspre groapă? Pe Cine înmormântăm? Ca să putem spune cu alcătuitorul textului liturgic: „În mormânt, Viață, pus ai fost Hristoase și-ale morților zăvoare Le-ai distrus. Plecăciunea Ta cea multă preamărind”!
Cum îl urmam noi pe Fiul lui Dumnezeu, murind păcatului și arătând iubire devotată față de El și dragoste curată față de semeni? Prin cele două condiții: „lepădarea de sine” și „luarea crucii”. „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-mi urmeze Mie!” (Marcu 8,34). Ne amintim de aceste cuvinte ce ne cheamă la urmarea Mielului jertfitor. A ne lepăda de sinea noastră înseamnă a ne elibera de ego-ul din noi, adică de tot ceea ce produce ego-ul nostru: mândrie, orgoliu, slavă deșartă, pornire rea din noi – căci suntem „plini de sinea noastră”, adică egoiști și ne dorim să se realizeze toate din jurul nostru, așa numai cum credem noi – parcă suntem buricul pământului și doar noi suntem în centrul lumii. Cel plin de sine e ca un vas de apă în care nu mai încape nicio picătură și nu încape din cauza lui, că e prea plin de sinea lui. El are părerile și soluțiile lui, parcă la toate deține un răspuns. Un astfel de om nu găsește loc pentru nimeni din jurul lui și deci nici pentru Dumnezeu, căci acceptă doar ce vine de la sine. Ei bine, pe acest „sine”, sau mai bine zis „plin de sine”, Dumnezeu vrea să-l lepădăm de la noi în această zi sfântă și preamărită, pentru a-L lăsa pe Dumnezeu să pătrundă cu viața și lumina Lui, cu poruncile Lui în noi, iar noi să-L urmăm întocmai. Așadar, ”a te lepăda de sine” înseamnă lepădarea de egoism, de autosuficiență, de orgolii deșarte, de păreri proprii și este în același timp o invitație la smerenie, singura virtute care găsește loc pentru toți, dar și pentru Dumnezeu. Că din cele mai de jos ale pământului, n-ai unde să cazi. Asta înseamnă trăire smerită în Vinerea cea Mare. Să mori/să te smerești cu Cel ce S-a smerit deplin/murind pe Cruce Dătătorul Vieții noastre.
Făcând loc lui Dumnezeu în viața ta și îi accepți și pe cei din jurul tău, atunci poți începe să-I urmezi lui Iisus Hristos, să urci și să revii la Viață. Dar nu lepădându-te de cruce! El a primit-o cu bucurie sfântă, a venit spre ea „de bunăvoie” și a îmbrățișat-o! Că doar de aceea a murit astfel, răstignit pe cruce, pentru ca în iubirea Lui să poată îmbrățișa pe toți semenii-frați spre ai mântui. Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât S-a suit pe Cruce și a îmbrățișat, în iubirea Lui, întreaga omenire, dându-Și viața și scump sângele Său pentru răscumpărarea noastră. Deci, după „lepădarea de sinea egoistă” este nevoie de asumarea crucii noastre, care i se aseamănă și Lui. Or, dacă Iisus ne spune că „în lume necazuri veți avea și va veni o vreme în care o să vă urască pe voi lumea pentru numele Meu”, ce să mai înțelegem noi din „purtarea crucii” noastre? Răbdarea necazurilor, a oricărui fel de lipsă și încercare, dar și a urii din partea semenilor. Pentru că suntem creștini, adică următori ai Domnului Hristos, prin cuvânt și fapte, respectiv prin trăire și viață, este necesar să îndurăm toate câte ni se vor întâmpla. Adică să răspundem cu dragoste la „crucea” vieții noastre.
Dacă privești la taina răstignirii Lui și la măreția Crucii Lui, descoperi un lucru fundamental: minunea dumnezeiască a crucii, adâncimea ei infinită și suferința ei răscumpărătoare o descoperi pătrunzând adânc, sincer, personal și practic în realitatea ei. O vezi că unește toate cele de sus cu cele dintre noi: cerul cu pământul, dar pe noi întru iubire frățească întreolaltă, izvorâtă în și din iubirea Lui. Deci asumând-o! Nu rămânând afară de adevărul și realitatea ei. Nu în exterior, improvizând și teoretizând. Ci implicați, cu toată ființa, în taina ei. Biserica ne cheamă astăzi să pătrundem în taina Crucii Lui, să cuprindem cu mintea curățită de păcat și să înțelegem rostul pătimirii Lui: pentru cine? Pentru noi! Dar să știți că NU se poate înțelege crucea decât fiind cruce. Nu putem cuprinde cu mintea moartea, decât dacă murim la modul sublim al cuvântului. Cine nu se identifică cu crucea (cu jertfa) nu are nicio șansă să priceapă ceva din realitatea existenței, cu sensul ei absolut. Este așa precum cine nu se identifică cu Hristos va rămâne pururi străin de El și nu-L va înțelege. Pentru aceasta în Săptămâna Mare, Biserica ne face invitația de a ne răstigni împreună cu Hristos, de a ne jertfi, pe noi și ego-ul din noi cu toate relele, făcând lucrare de înnoire și de schimbare radicală a noastră. Creștinismul/Ortodoxia este tocmai lucrarea de răstignire a noastră împreună cu Hristos, împreună cu celălalt de lângă noi, împreună cu adevărurile cele veșnice ale omului muritor pentru a-l dobândi pe Cel veșnic, gata să reziste cu adevărat veșniciei. Iar la veșnicie se ajunge trecând prin înviere, precum la înviere, numai trecând prin moarte. Crucea este slava lui Hristos și va fi în veci și a noastră! Deci, nu avem voie să ne lepădăm de Cruce! Să ne apropiem de Cel răstignit ca să ne împărtășim și de slăvita Sa Înviere din morți.
Slavă îndelung răbdării Tale, Doamne, slavă Ție!